CÎT DE DEPARTE SÎNT TOATE!
Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîştig n are nici o importanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane. Este un semn de mare deficienţă în voinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur şi părăsit, cînd nevăzîndu te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi poză. Mi e scîrbă de oamenii care în agonie se stăpînesc şi îşi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzătoare decît în singurătate. Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr o frică şi dintr o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să şi uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de orice limită?
Sîntem atît de separaţi de toate! Şi tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncă şi mai organică este moartea din singurătate, cînd însăşi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zîmbete, de prieteni şi chiar de moarte. Şi te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decît neantul lumii şi al tău.
Emil Cioran
